
El n'avea casa. Cara dupa el cateva bagaje. Intr'o punga mai mare avea niste mancare, paine si resturi, intr'un sac albastru niste haine cred si in ultima, o geanta mare, neagra si destul de draguta, dar veche, avea niste jucarii, rachete de tenis vechi si ale lucruri pe care un om le are intr'o casa.
Era ca un melc. Avea casa cu el. Se uita la mine cu mila, ca si cum eu as avea nevoie de mila, de putere sa traiesc in lumea asta. Mai zambea din cand in cand, fara sa ii pese ca avea dintii galbejiti si multi lipsa.
Imi spunea ca o sa fie bine sau ca cel putin asa spera.
Cred ca eram intr'un fel invidioasa. Eram invidioasa pe el. El avea toata lumea la picioare. Isi traia viata poate in cel mai maxim mod. In cel mai palpitant. Cel putin asa mi se pare mie.
Nu stia ce va fi maine, daca va avea unde sa doarma, ce sa manance. Nici nu parea sa il intereseze.
In fond, poate ca asta inseamna viata.
